Reziliența în fața pierderii este una dintre cele mai mari provocări psihologice ale mediului profesional modern. Pierderea unui coleg – fie prin deces, plecare bruscă sau restructurare – lasă urme adânci în echipe, afectând motivația, dinamica și sentimentul de siguranță. Deși vorbim des despre „a fi rezilienți”, realitatea este că, în momentele în care lumea noastră profesională se zguduie, reziliența nu dispare… ci se poate bloca.
În acest articol descoperi cum funcționează reziliența, ce o împiedică să se manifeste și ce strategii validate științific pot ajuta la regenerarea ei. Vom explora exemple, scenarii ipotetice și perspective ale unor surse recente din domeniu pentru a înțelege cum se reconstruiește echilibrul emoțional, individual și colectiv.
De ce se blochează reziliența în fața pierderii colegilor?
Pierderile din mediul profesional ne lovesc diferit decât cele din viața personală. De multe ori, reacțiile sunt amânate, mascate sau împinse în subteran, pentru că „trebuie să mergem înainte”.
Mulți oameni intră spontan în ceea ce literatura numește survival mode – modul de supraviețuire. Pe termen scurt, pare util: ne mobilizează, ne ține funcționali, ne ajută să bifăm sarcini. Pe termen lung însă, acest mod suspendă procesarea emoțiilor și ne separă de nevoile noastre reale (Art Therapy Spot, 2024).
Un exemplu ipotetic, dar foarte comun
O echipă pierde un coleg important într-o situație tragică. Primele zile sunt marcate de solidaritate, mobilizare, muncă pe repede-înainte. Dar în săptămânile următoare apar iritabilitatea, dificultățile de concentrare, epuizarea, sentimentul că „ceva e în neregulă”, chiar dacă echipa funcționează aparent normal.
Asta înseamnă reziliență blocată: energia se consumă în gestionarea crizei, nu în vindecare.
Impactul emoțional: când „funcționez normal” nu înseamnă că sunt bine
Studiile recente arată că, în astfel de contexte, pot apărea simptome specifice tulburărilor de adaptare sau depresiei funcționale (MindRemake Project, 2025). Oamenii își îndeplinesc sarcinile, uneori chiar impecabil, dar în interior trăiesc cu un efort emoțional uriaș.
Semnele cele mai frecvente:
- dificultăți de concentrare
- iritabilitate crescută
- oboseală cronică
- detașare emoțională
- anxietate sau sentimentul că „nu pot duce”
Reziliența devine un mecanism de supraviețuire, nu un proces de creștere (Art Therapy Spot, 2024).
Cum deblocăm reziliența în fața pierderii? Strategii validate științific
Reziliența reală nu înseamnă „hai că pot și asta”, ci capacitatea de a simți, procesa și apoi integra experiențele dificile. Deblocarea ei cere o abordare în trei planuri: cognitiv, emoțional și comportamental.
1. Validarea emoțiilor și spațiul pentru doliu
Un manager care evită discuțiile despre pierdere, de teama demotivării echipei, blochează involuntar procesul de reziliență. Studiile arată clar: fără spațiu pentru emoții, nu există reconfigurare sănătoasă (Art Therapy Spot, 2023).
2. Art-terapia – un instrument surprinzător de eficient
Art-terapia ajută la exprimarea emoțiilor care „nu au încă un limbaj”. Un membru al echipei care desenează un Phoenix pentru a simboliza renașterea poate declanșa, pentru întreaga echipă, un proces de reconectare și speranță.
Aceste simboluri nu sunt „activități creative drăguțe”, ci instrumente clinice folosite cu succes în gestionarea traumei și a pierderii.
3. Reflecția ghidată
Jurnalul, întrebările deschise, ritualurile simbolice de echipă sau discuțiile facilitate ajută la:
- observarea momentelor în care reziliența există, dar e greu de văzut
- înțelegerea propriilor limite
- crearea unui sentiment de progres
Un exercițiu simplu: notarea zilnică a unui moment în care te-ai simțit stabil, conectat sau curajos — fie și pentru câteva minute (Art Therapy Spot, 2021).
Cum deblocăm reziliența în fața pierderii? Strategii validate științific
Ce spun sursele actuale? O comparație necesară
- Rapha Therapy Services – abordează reziliența ca pe o abilitate ce poate fi antrenată: exerciții cognitive, coaching, training, restructurare mentală.
- Art Therapy Spot – oferă o perspectivă procesuală și relațională: artă, simboluri, reflecție, validare emoțională.
Concluzia comună: reziliența nu poate fi forțată, grăbită sau impusă. Ea crește în ritmul în care emoțiile sunt recunoscute, procesate și transformate.
Două scenarii, două finaluri diferite
Echipa A
- ignoră pierderea
- nu discută despre emoții
- funcționează corect, dar pe interior se degradează
- → rezultatul: burnout, demotivare, tensiuni crescute.
Echipa B
- creează un spațiu de reflecție
- folosește art-terapia sau ritualuri simbolice
- onorează memoria colegului
- → rezultatul: coeziune, motivație, sentiment de sens comun.
Acolo se vede reziliența în fața pierderii: nu în evitarea durerii, ci în capacitatea de a o transforma în reconectare.
Ce înveți din acest articol?
- Reziliența poate fi blocată în perioade de pierdere și schimbare.
- Spațiul emoțional, arta și reflecția colectivă sunt esențiale pentru vindecare.
- Validarea emoțiilor este mai eficientă decât evitarea lor.
- Creșterea post-traumatică devine posibilă doar atunci când procesul este blând, adaptat și autentic.
Sinteza finală
Reziliența în fața pierderii nu este o abilitate genetică, ci un proces profund, uneori anevoios, dar întotdeauna transformator. Atunci când oamenii au timp, spațiu și sprijin pentru a procesa pierderea, reziliența nu doar că se reactivează — se reinventează.
Așa cum menționează Rapha Therapy Services (2019), „drumul accidentat al rezilienței” cere curaj, răbdare și disponibilitatea de a explora emoțiile dificile. Cu instrumentele potrivite, pierderea nu devine finalul unei povești, ci începutul unei reconstrucții autentice, individuale și colective.
