În ultima vreme am auzit des întrebarea „când erai copil, ce voiai să fii când te faci mare?”. Și mereu am zis actriță sau medic. Însă niciodată parcă nu era aproape de mine răspunsul ăsta dar altul nu aveam. Zilele trecute, fiind în duș (al doilea loc din baie unde-ți vin cele mai bune idei), m-a pălit amintirea.
Aveam vreo 5 anișori. Mă jucam cu vecina din apartamentul de alături. Și între noi s-a purtat acest dialog:
Eu: tu știi că eu sunt prințesă?
Ea: da?!
Eu: Da. Așa m-am născut.
Ea:….
Eu: Bine, de fapt nu m-am născut prințesă. Însă tare mult mi-ar plăcea să fiu.
Ea: Dar să știi că eu chiar sunt prințesă.
Eu: Wow, da?!?
Ea: Da, o rudă a părinților mei este prinț și așa sunt și eu prințesă.
Eu: Ce miștooooo…
Ea: Da și te-am făcut și pe tine prințesă când erai mică.
Eu: PE BUNEEEEEE???!
Ea: Nu. Dar dacă tot ai zis tu că ești prințesă, atunci am zis și eu.
(Mulțumim Disney pentru aceste dorințe!)
Revenind în prezent, la dușul meu. M-am tot gândit de unde această dorință? Pe lângă mențiunea mai sus numită cu desenele animate. Ce însemna de fapt treaba asta cu a fi prințesă? Pentru că de multe ori aveam în minte această dorință.
În copilărie, în funcție de mediul în care trăim, de educație, de interacțiunile pe care le avem, ni se formează credințe, așteptări, patternuri. Pentru mine patternul, nevoia principală care s-a format este aceea de a fi în centrul atenției. Din mai multe motive (nu am fost acceptată de către unii copii, ai mei uneori nu mi-au arătat că mă văd așa cum aveam eu nevoie) dar mai multe despre asta într-un alt articol. Mesajul fiind că unele din nevoile noastre umane sunt apartenența, conținerea, recunoașterea venite din partea celorlalți. Avem nevoie să fim văzuți, să fim auziți.
Știm cu toții că prințesele sunt văzute de toți. Sunt iubite de toți. Făt-Frumoșii fac coadă la poarta castelului pentru o șansă la mâna domniței lor preafrumoase. Prințesele primesc tot ce-și doresc, sunt in centrul atenției și toate nevoile lor sunt satisfăcute. Prințesele sunt primele invitate la dans la bal. Prințesele nu sunt refuzate când au o cerință. Prințesele nu spun niciodată nimic greșit.
Nesatisfacerea nevoilor mai sus numite în copilărie pentru mine s-a transformat la maturitate în „vreau să fiu în centrul atenției”. Pentru un copil, neobservarea este egală cu neiubirea. Și neiubirea doare oribil.
Vreau realmente să fiu prințesă? Nu. Clar nu. Nu aș vrea genul ACELA de atenție pe care prințesele adevărate îl au. Îmi place să am intimitatea mea inclusiv într-o plimbare pe stradă. Îmi place să mă pot scobi în nas la semafor dacă mă mănâncă teribil (da, și femeile fac asta. Sorry ladies, am dat din casă :D) fără să existe un paparazzi în tramvaiul de lângă.
Ce îmi doresc? Să fiu văzută de cei dragi mie. Să fiu apreciată, iubită și acceptată de cei dragi mie. Și da, am parte de asta. Da, a rămas cu mine nevoia de a fi în centrul atenției însă s-a transformat mult. Mi-am răspuns la întrebarea de ce și în ce formă vreau să fiu în centrul atenției. Îmi place să fac asta pentru că îmi place să-mi depășesc limitele. Iar asta m-a îndrumat să particip la concursuri de public speaking, să joc în piese de teatru iar în prezent să-mi orientez energia și resursele în a ajuta oamenii. Pentru că meseria și vocația mea presupun să mă adresez grupurilor de oameni. Când sunt „în lumina reflectoarelor” am mereu grijă să vorbesc cu sens și să ofer înapoi oamenilor care mă ascultă. Și pentru că sunt extrovertită.
Acum îmi concentrez nevoia de a fi în centrul atenției inclusiv în proiecte pentru susținere și incluziune a minorităților sau grupurilor defavorizate (urmează să lansăm o piesă de Teatru Ziar din cadrul Teatrului Opresaților).
Iar provocarea mea pentru tine este următoarea: care este dezavantajul din viața ta pe care îl resimți cel mai puternic? Cum îl poți transforma să vină în avantajul tău și al altora?
În viața mea acum, datorită acestei nevoi, există iubire, acceptare și apreciere.
Și un șifonier plin, ca orice prințesă care se respectă și care totuși niciodată nu are cu ce să se îmbrace.
