La umbra unui gând ambivalent, o emoție îndrăznește să prindă viață…
Negru și alb, o jumătate de cap de pisică…
O mișcare aproape tăcută, pe ritmul unei melodii ce așteaptă continuu…
O așteptare însingurată pierdută în infinitul prezent…
Și pisica doarme…
Devenirea clipește…
O oglindire rațională, ușor înceată, adunândă de prin străfunduri de clipe rătăcite, gri și reci, lucide, alunecând triste. Socialul zâmbește fad în jur. Pisica e pisică.
Un univers riguros, calculat, structurat sau în plin proces de structurare, bine definit, gata să ridice o clipită de prezență dacă un individ…. a cutezat să devină prezent în câmpul conștiinței sale.
Citește și: Psihoterapia nu este pentru oricine
Cum devii prezent în propria viață prin terapie? Prin persoana psihologului însuși, desigur! Cum să reflecți o realitate altfel decât prin propria-ți interioritate? Sau poate…? Cine este psihologul / psihoterapeutul? Mintea reprezintă o continuitate. În acest context, un singur lucru poate fi de ajutor: fii vigilent!
Din cauză că nu putem iubi avem nevoie de atâtea ritualuri, spunea cineva.
Chiar dacă aveți străfulgerări ale adevărului prin intermediul cuvintelor mele, străfulgerarea respectivă vine de fapt prin tăcerea voastră, nu prin cuvintele mele. Chiar dacă simțiți cu absolută certitudine că tot ceea ce spun este adevărat, sentimentul acela de certitudine absolută vine prin tăcerea voastră, nu prin cuvintele mele. Osho
Și totuși: prin persoana psihologului…?! „…înainte de a-ți pierde egoul trebuie să-l aduci la împlinire. Numai un fruct copt cade la pământ. Coacerea e totul. Un ego necopt nu poate fi aruncat, nu poate fi distrus. Iar dacă lupți să distrugi și să dizolvi un ego necopt, întregul efort va fi un eșec. În loc să-l distrugi, îl vei descoperi consolidat în moduri noi, subtile” (Osho).
Să-ți fii suficient sieși. Să te preocupe ceilalți atât cât te reflecți pe tine în ei. Pentru că, în fiecare întâlnire cu altul nu te întâlneși, de fapt, pe tine? În același sens, Edward Edinger vorbește de alternarea dintre inflație și alienare întâlnită în fazele timpurii ale dezvoltării ego-ului. Această succesiune de stări alternează (succedându-se ca într-un cerc) atata timp cât ego-ul lucrează la autodepășirea sa. Odată ce saltul calitativ s-a produs, acest ciclu este înlocuit cu un dialog mai mult sau mai puțin conștient între ego și sine.
Asemenea lui Osho, și Edinger vede într-un ego insuficient dezvoltat un pericol:
În starea de alienare, ego-ul nu numai că nu ajunge să se identifice cu Sinele, ceea ce este de dorit, dar este chiar deconectat de el, ceea ce este cel mai puțin de dorit. Legătura dintre ego și Sine este extrem de importanță pentru sănătatea psihică. Ea conferă temelia, structura și siguranța ego- ului și, de asemenea, furnizează energie, interes, sens și scop. Când legătura este distrusă, rezultatul înseamnă goliciune, disperare, lipsă de sens și, în cazuri extreme, psihoză sau suicid.
Așadar centrarea pe sine, pe clipa prezentă, pe clipa propriei ființe, chiar circumscrisă rațiunii, este cel puțin o etapă necesară în evoluția psihologului – și a clientului – aflat „pe cale”…
Un înțelept ne sfătuia să nu luăm pe nimeni ca fiind de la sine înțeles. „Faceți din relație o invitație”! (Osho)
Frici și gânduri se înghesuie în clipa peniței ce se așterne… E clipa interioară a lumii închise în ea însăși. O lume tăcută, retrasă și receptivă. O clipă care te reține și, în același timp, te deține. O interioritate clară, devenindă…
Avem nevoie de psihologi!?
În rest… devenire!
(Text publicat de Steliana Lefter în Cronica de psihologie, 3.03.2020)
